Avocat titular Dinu Maria Cristina

Cabinet de Avocat si Insolventa Dinu Maria Cristina

 Phone  +40 751 047 136  

  e-mail  office@dinulawyers.ro 

 +40 751 047 136

Instituția răspunderii solidare a administratorului pentru datoriile fiscale ale societății a devenit în ultimii ani un mecanism utilizat frecvent – și de multe ori abuziv – de către autoritățile fiscale, în scopul obligării administratorilor să suporte din patrimoniul personal obligațiile fiscale restante ale societății.

Una dintre faptele cel mai frecvent invocate de autoritățile fiscale pentru atragerea răspunderii solidare, este cea prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală: „administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale”.

În interpretarea autorităților fiscale, simplă neachitare la scadență a obligațiilor fiscale este considerată suficientă pentru a considera îndeplinite condițiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

Un aspect esențial ignorat adesea de autoritățile fiscale este condiția existenței relei-credințe

Conceptul de „rea-credință” este piatra de temelie a atragerii răspunderii solidare potrivit art. 25 alin. (2) lit. d din Codul de procedură fiscală. Din punct de vedere juridic, reaua-credință presupune nu doar o simplă greșeală de management sau un rezultat economic negativ, ci o atitudine intenționată, conștientă, prin care administratorul a urmărit eludarea obligațiilor fiscale.

Neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale nu reprezintă în sine, o cauză de atragere a răspunderii solidare, atât timp cat nu s-a făcut dovadă relei credințe a administratorului in neachitarea la scadență a datoriilor bugetare.

Organul fiscal trebuie sa probeze existența fondurilor suficiente nu doar pentru achitarea sumelor datorate statului, ci și pentru buna desfășurare a activității societății, întrucât statul trebuie să urmărească în egală măsură protejarea firmelor pentru că numai prin supraviețuirea acestora își asigură încasarea de bani la buget.

Trebuie probate împrejurări concrete de natură a contura intenția administratorului de a se sustrage obligațiilor de plată, precum retrageri de numerar, înstrăinarea de bunuri aparținând societății în vederea sustragerii de la executarea silită, etc.

Răspunderea administratorilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit. În cazul răspunderii reglementate de art. 25 alin. 2 Cod procedură fiscală, vinovăția administratorului trebuie să existe şi trebuie dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, culpa administratorului nefiind prezumată după modelul răspunderii contractuale.

Prin urmare, această formă de răspundere delictuală se particularizează prin existența unei anumite fapte ilicite care este indicată legal și prin forma specifică a vinovăției care trebuie obligatoriu să îmbrace forma relei credințe.

Reaua-credință reprezintă așadar atitudinea volitiva a administratorului în legătură cu îndeplinirea de către societate a obligațiilor fiscale ce îi incumbă în raporturile cu organul fiscal, atitudine constând in determinarea, cu rea-credință, a nedeclarării şi/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale.

Principiul prezumării bunei-credințe este aplicabil şi în materie fiscală, fiind consacrat inclusiv prin normă specială – art. 12 alin. 4 Cod procedură fiscală, astfel că buna-credință a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul.

Neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale poate fi imputabilă doar atunci când administratorul, deși dispune de fonduri suficiente, atât pentru derularea activității, cât şi pentru achitarea sumelor datorate statului, nu efectuează, voit, plățile către organul fiscal sau atunci când, deși a înstrăinat o parte din bunurile incluse în patrimoniul social, nu a folosit sumele obținute pentru stingerea obligațiilor fiscale sau în interesul societății.

Așadar, pentru reținerea relei-credințe sunt necesare dovezi concludente, întrucât doar buna-credință se prezumă.

In practica însă, organele fiscale emit decizii de angajare a răspunderii solidare bazate pe simple supoziții, fără o minima probare si justificare a relei-credințe.

In acest sens este si jurisprudența recenta a instanțelor judecătorești:

• Hotărâre nr. 1061/2024 din 26.09.2024 pronunțată de Tribunalul Dolj rămasa definitiva prin respingerea recursului de Curtea de Apel Craiova:

“Reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovatăe, constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor. Cu alte cuvinte, pârâta ar fi trebuit să probeze că reclamanta a acţionat în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare.

…Mai mult, din cele arătate de către pârâţi, instanţa reţine că organul fiscal interpretează eronat dispoziţiile legale privitoare la angajarea răspunderii solidare a administratorului, apreciind că simplă neachitare a datoriilor fiscale echivalează cu reaua-credinţă, interpretare ce contrazice intenţia legiutorului de a sancţiona doar faptele săvârşite de către administratori cu rea-credinţă, deci cu intenţia de a prejudicia bugetul de stat, nu orice ignorare şi nerespectare a normelor legale.”

• Hotărâre nr. 215/2024 din 10.07.2024 pronunțată de Tribunalul Vaslui rămasă definitiva prin respingerea recursului de Curtea de Apel Iasi

„Reaua-credință trebuie aşadar dovedită, singura a cărei existență se prezumă fiind buna-credință. Rea–credinţa presupune o atitudine voliţională constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obţinerii acelei finalităţi, fiind necesar ca pârâtele să probeze că reclamanta a acţionat în mod conștient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii aflate în insolvabilitate.

Tribunalul arată că neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale nu constituie, în sine, o cauză de atragere a răspunderii solidare, cât timp nu s-a dovedit reaua-credinţă a administratorului în neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale. Or, în cauza de faţă, nu a fost răsturnată prezumţia de bună-credinţă a reclamantului, în calitate de administrator al societăţii debitoare în perioada de referinţă.

…Unul dintre argumentele organului fiscal l-a reprezentat faptul că, deşi societatea debitoare a avut disponibilităţi băneşti suficiente în perioada de referinţă, administratorul societăţii cu rea - credinţă nu ar fi plătit obligaţiile fiscale datorate bugetului consolidat al statului.

Tribunalul aminteşte că, potrivit art. 27 alin. 2 C.proc.fisc., neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputabilă doar atunci când administratorul, deşi dispune de fonduri suficiente, atât pentru derularea activităţii cât şi pentru achitarea sumelor datorate statului, nu efectuează, voit, plăţile către fisc.

Or, în cauză nu au fost probate împrejurări concrete de natură a contura intenţia reclamantului, în calitate de administrator, de a se sustrage obligaţiilor de plată, nefiind evidenţiate aspecte relevante cum ar fi retragerea de numerar din soldul de casă ori înstrăinarea unor bunuri aparţinând societăţii în vederea sustragerii de la executare silită, astfel încât nu se poate prezuma că aceasta a acţionat cu rea-credinţă, în condiţiile în care buna-credinţă se prezumă, iar cel care doreşte răsturnarea acestei prezumţii legale şi relative are sarcina de a dovedi reaua-credinţă. “

• Hotărâre nr. 561/2024 din 20.06.2024 pronunțată de Tribunalul Timiș rămasă definitiva prin anularea recursului de Curtea de Apel Timisoara

„Nu se poate aprecia că, există rea-credinţă atunci când, fără o justificare rezonabilă, nu intervine îndeplinirea obligaţiei de a achita obligaţiile fiscale restante în numele şi din averea societăţii debitoare.

Prin urmare, faptul că reclamantul nu a demonstrat vreo imposibilitate de îndeplinire a acestei obligaţii legale, nu înseamnă automat că este îndeplinită şi condiţia relei-credinţe.

Practica judiciară relevantă a reţinut că, reaua credinţa prev.de art.25 alin.2 lit. d) din Legea nr.207/2015, presupune o intenţie frauduloasă, iar nu lipsa de diligență.

Tribunalul apreciază că simplă prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea firmei, politicile manageriale deficitare nefiind asimilate relei-credințe.

Totodată, organul fiscal a susţinut faptul că societatea ar fi dispus de resurse financiare, fără a le indica şi fără a analiza, în concret, destinaţia reală a sumelor încasate în urma valorificării bunurilor, pentru a se demonstra că în speţă, reclamantul ar fi acţionat cu rea-credinţă în scopul determinat, acela de a prejudicia creditorul fiscal.”

• Hotărâre nr. 457/2024 din 23.04.2024 pronunțată de Tribunalul Maramureș rămasă definitiva prin respingerea recursului de Curtea de Apel Cluj

„Nu este de admis folosirea de prezumţii pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului-asociat, reaua-credinţă trebuind a fi dovedită in mod efectiv.

Nu se poate prezuma în situaţia constatării unor debite fiscale ale societăţii că acestea nu au fost achitate cu rea-credinţă de către asociat.

Atragerea răspunderii solidare reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale, astfel că pe lângă condiţia prejudiciului trebuie dovedită şi forma de vinovăţie cerută de lege, aşadar trebuie analizate în mod concret toate circumstanţele de fapt care relevă atitudinea persoanei, pentru a se putea concluziona că aceasta a urmărit în mod direct crearea unui prejudiciu faţă de bugetul statului, condiții ce nu sunt îndeplinite în cauza de faţă.

 ...organul fiscal ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acţionat în mod conştient în scopul creării consecinţelor prevăzute de dispoziţiile legale, acesta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise şi certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare, făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a tuturor elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderii, nu conduce la o asemenea Concluzie.”

• Decizia 5345/2022 din 11.11.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație şi Justiție – Secția de Contencios Administrativ şi Fiscal

„Nu orice deficienţă managerială este de natură a conduce la stabilirea răspunderii personale a administratorilor/asociaţilor şi a motiva suportarea pasivului de către aceştia. Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancţioneze patrimonial o serie de fapte care contravin în mod flagrant ordinii juridice ce trebuie să domine relaţiile comerciale şi care sunt săvârşite cu rea-credinţă şi nu şi orice politică managerială deficitară. Or, reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovatăe constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

De asemenea, instanţa de control judiciar apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că pârâta nu a probat existenţa raportului de cauzalitate dintre fapte omisive sau comisive ale reclamantei şi starea de insolvabilitate creată, pentru a se putea concluziona că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei acesteia, concretizată în acţiuni/omisiuni specifice, câtă vreme nu s-a dovedit prin vreun mijloc de probă că administratorul a acţionat în scopul de a produce insolvabilitatea firmei.

Pentru angajarea răspunderii solidare, respectiv pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, reaua-credinţă trebuie a fi dovedită în mod efectiv şi nu prezintă. Reaua-credinţă este condiţia esenţială, cerută de către legiuitor. Nu se poate prezuma în situaţia constatării unor debite fiscale ale societăţii că acestea nu au fost achitate cu rea-credinţă.

Atragerea răspunderii solidare reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale, astfel că pe lângă condiţia prejudiciului trebuie dovedită şi forma de vinovăţie cerută de lege, aşadar trebuie analizate în mod concret toate circumstanţele de fapt care relevă atitudinea persoanei, pentru a se putea concluziona că aceasta a urmărit în mod direct crearea unui prejudiciu faţă de bugetul statului, condiţii ce nu sunt îndeplinite în cauza de faţă.”

Concluzie

Atragerea răspunderii solidare a administratorului pentru obligațiile fiscale restante ale societății este o măsură cu impact patrimonial sever, care nu poate fi aplicată în mod formal sau automat. Reaua-credință nu se prezumă și nici nu se deduce din simpla existență a unei datorii neachitate. Ea trebuie dovedită în mod riguros, prin probe concrete, care să ateste intenția clară a administratorului de a prejudicia bugetul de stat. Jurisprudența recentă a instanțelor confirmă că responsabilitatea personală nu poate fi antrenată în lipsa acestei dovezi, iar orice extindere abuzivă a răspunderii contravine principiilor constituționale ale legalității, proporționalității și securității juridice. Într-un stat de drept, sancțiunea nu poate înlocui analiza obiectivă, iar apărarea administratorului trebuie să fie tratată cu aceeași rigoare precum acuzația fiscală.

Dacă ai nevoie de ajutor specializat, îți recomand să discuți cu un avocat care să îți ofere cele mai bune soluții pentru situația ta!

Sperăm că acest articol ți-a fost de ajutor. Ți-am pregatit si un articol despre ATRAGEREA RĂSPUNDERII PERSONALE A ADMINISTRATORILOR PENTRU INTRAREA SOCIETĂȚII ÎN INSOLVENȚĂ

Alte articole din această categorie

Copyright @ 2010-2023 Dinulawyers - Cabinet de Avocat si Insolventa | All rights reserved | Legal Notices | Privacy Policy | Cookies Policy